Acasa

Mituri și legende transpuse în marile tragedii (partea I)!

O istorie personală a teatrului universal

Mituri și legende transpuse în marile tragedii (partea I)

 

        tragedie    Probabil că știți deja că marile tragedii antice și-au extras poveștile și seva din cele mai importante și cunoscute legende grecești. Nu doar pentru că acestea erau cunoscute și îndrăgite de popor (deci de potențialul public), dar și pentru că esența lor cuprinde, de fapt, esența naturii umane pure, precum și personaje (eroi) care, prin acțiunile lor, pot „vindeca” și transforma omul care le privește.

            Unul dintre miturile de bază folosite în multe din piesele tragicilor greci este cel al Atrizilor (familia lui Atreus). Mulți se pot întreba de ce tocmai această legendă a fost atât de cunoscută și îndrăgită de greci, pentru a fi utilizată atât de mult în piesele Antichității. Probabil că blestemul care se credea că s-a abătut asupra marii dinastii regale va prezenta un real interes pentru cititori și auditori. Și chiar așa a fost. Sângele vărsat în cadrul acestei povești, personajele uriașe (la figurat), caracterele și personalitățile puternice demne de a dărâma însuși pe Zeus cel din Olimp – toate acestea au contribuit la succesul și popularitatea mitului Atrizilor.

            Doar pe scurt, pentru a înțelege ceea ce s-a întâmplat în cadrul acestei familii damnate, vă voi oferi o scurtă privire în această poveste. Tantalus, fondatorul casei Atrizilor, și-a mâncat propriul fiu, Pelops. Zeii, îngroziți de gestul său, l-au condamnat să sufere pe foame pentru eternitate, în întunericului Hades-ului. Pelops a fost readus la viață prin putere divină, dar și acesta, moștenind cruzimea tatălui său, a obținut mâna soției sale, Hippodameia, prin asasinarea socrului lui. Din căsătoria acestora, au rezultat doi fii – Atreus și Thyestes. Primul și cel mai mare dintre frați, dintr-o cumplită răzbunare, i-a oferit mezinului său un ospăț din carnea propriilor copii. Și astfel, fugind îngrozit, Thyestes a aruncat un crunt blestem asupra casei lui Atreus. Blestem ce s-a perpetuat căci cei doi copii ai lui Atreus, Menelaos și Agamemnon au fost bântuiți de sumbrul lor destin. Elena din Troia, soția lui Menelaos a fost răpită de Paris, declanșând astfel celebrul război troian. Iar Agamemnon a avut parte de o moarte cruntă sub satârul condus de mâna răzbunătoare a soției lui, Clitemnestra și a amantului ei, Egist (răzbunare ce, are, de altfel o bază foarte solidă – sacrificarea de către Agamemnon a propriei fiice, Ifigenia, precum și înclinația sa către femei). Nu în ultimul rând, copiii Clitemnestrei și ai lui Agamemnon duc la bună împlinire blestemul familiei lor, omorându-și cu sânge rece mama, alături de amantul acesteia.

            Știu, sună foarte complicat. Dar, în fapt, toată această încrengătură de povești nu este altceva decât un mijloc prin care autorii greci încercau să educe poporul și să îi dea posibilitatea să devină mai bun, mai înțelept, mai frumos.

            „Orestia”, de Eschil (considerat cel mai mare dintre tragicii greci) este singura trilogie antică ce a ajuns până în zilele noastre aproape intactă. Spun aproape, căci piesa cu satiri ce o preceda (așa cum era cazul pentru orice trilogie respectabilă) s-a pierdut demult. Însă cele trei părți ale Orestiei – „Agamemnon”, „Choeforele” și „Eumenidele” – sunt modele ale celei mai pure și înalte gândiri și scriituri dramatice antice eline. Ceea ce poate surprinde este că, deși este o tragedie, Orestia se încheie într-o notă pozitivă, luminoasă, prin ruperea liniei atrizilor, încheierea blestemului aruncat de Thyestes și salvarea lui Oreste de către – cine altcineva?! – Atena, zeița înțelepciunii. O altă caracteristică deosebită a trilogiei lui Eschil este și utilizarea corului. După cum unii dintre dumneavoastră probabil știu, rolul Corului Antic era acela de a însoți întreaga acțiune a unei piese, de a observa, de a analiza, de a judeca personajele și, de cele mai multe ori, de a comenta. Corul era, de fapt, un translator al acțiunii ce putea deveni, adeseori, prea încâlcită sau complicată. De cele mai multe ori (chiar și în tratatele de istoria teatrului), Corul Antic este considerat ca fiind atât de unitar încât este privit ca un singur actor, un singur corp care funcționează simultan. Conducătorul Corului (numit uneori Coreuț) avea rolul de a înfrunta personajele principale, de a le atrage atenția și de a le face observație; după care devenea un adevărat moralist pentru spectatori, trăgând semnele de alarmă asupra eroilor și anti-eroilor de pe scenă. În „Orestia”, așadar, corul primește o parte și mai importantă decât o avea până atunci. În special în „Choeforele” și în „Eumenidele”, corul devine el însuși personaj principal. De altfel, dacă observați, însuși titlul fiecăreia dintre aceste piese sugerează un personaj colectiv care nu este nimeni altcineva decât Corul Antic, ridicat la rang de personaj determinant al acțiunii principale.

            Pe lângă legenda atrizilor, marii tragici greci s-au folosit și de alte povești populare: Oedip și întreaga sa familie, Herculesc ori Filoctet. Dar mai multe…data viitoare.

Nota:

 Foto 1. Eschil, autorul trilogiei „Orestia”
Foto 2. Electra si Oreste, protagonistii mitului Atrizilor si a trilogiei Orestia
Foto 3. Imagine a corului antic
Sursa foto: Internet

Tudor Sicomas

Facebook Comments
wirtten by: Paul Dutu
Creste-te, educa-te si mergi mai departe!
Leave a Comment

* Checkbox GDPR is required

*

I agree

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.