Teatru

Despre un om,un actor,un suflet. Curriculum Vitae -N.Ester

„…poate ca articolul asta ar fi trebuit postat ieri 27.03 de Ziua Mondiala a Teatrului. Timpul nu mi-a permis… dar,  mai bine mai tarziu decat niciodata …”

Iubesc teatrul  si spun asta de cate ori am ocazia.  Daca m-ar intreba cineva de ce iubesc teatrul, sincer nu as sti ce sa-i raspund… cred ca e o chestie cu care m-am nascut, e o chestie care vine din mine si pe care mi-e  greu s-o explic. Probabil niste chestiuni nerezolvate dintr-o viata anterioara 🙂 .  Am vazut de-a lungul timpului multe piese de teatru (care mai de care mai bune); piese ce si-au pus amprenta asupra mea intr-un fel sau altul.  De obicei merg sa vad comedii deoarce acestea ma decontecteaza ,  ma fac sa uit  de ale mele si imi dau o stare de bine. Prefer de asemenea sa merg in cafe – teatre si sa vad piese noi cu actori tineri.  Imi plac actorii si am admirat intotdeauna la ei puterea de a fi altcineva cu fiecare piesa. Mi se pare fascinant sa poti fi de fiecare data altcineva, sa poti trece intr-o fractiune de secunda de la o stare la alta si mereu m-am intrebat oare ce se ascunde in spatele mastii din ziua respectiva.

Impins de aceste intrebari, am mers intr-o marti , pe 18 martie parca 😀 sa vad „Curriculum Vitae” cu Natalie Ester la Teatrul de pe Lipscani. O stiam pe Natalie de la Teatrul Evreiesc de Stat, si vazusem deja ” De ce tocmai tu ?” – o piesa care m-a impresionat foarte mult. Intregul context era favorabil ( piesa se juca in sala Muse, un fel de cafenea unde iti poti comada de baut, unde poti fuma si discuta relaxat cu prietenii, unde muzica de pe fundal este intotdeauna de calitate… si in plus promitea sa-mi raspunda la intrebarea mea referitoare la mastile actorilor) asa ca nu riscam nimic.

Piesa asta e de fapt o provocare.
Provocarea de a veni sa vezi si sa asculti un om care nu mai are nimic de pierdut,care isi joaca ultima carte..isi da jos toate mastile, plange, rade, traieste si spune ceea ce simte cu gandul ca „oricum, seara asta se mai repetă”. Este o piesa pe care nu e de ajuns sa o vezi, trebuie sa o SIMTI! Ca pe o melodie a Lui Nicu Alifantis. Ca pe o poezie a Lui Mircea Cartarescu.
Provocarea de a simti un om, un actor, un suflet dincolo de orice rol sau masca.

La piesa asta m-am simtit diferit…. M-am smtit ca la o intalnire cu o veche prietena pe care d-abia acum mi-era dat sa o cunosc cu adevarat. O prietena ce pare ca acum mi se destanuie pentru prima data sincer, direct si fara ocolisuri in semi intunericul unei cafenele de pe Lipscani … pe muzica lui Alifantis.

Nu e o piesa complexa; decorul este si el simplu … un scaun, in semi intuneric. Adevarata valoare, spunea Oana Pellea, sta in lucrurile simple. Complexe sunt insa sentimentele transmise.
Ma-nclin !

Nicu Alifantis- Nu ma-ntreba nimic ….

P.S.: Daca mi-a raspuns sau nu aceasta piesa la intrebarea mea referitoare la mastile actorilor, n-o sa va spun … o sa va invit la urmatoarea reprezentatie sa simtiti raspunsul!

Facebook Comments