De la tragedie la actor…și-napoi…

O istorie personală a teatrului universal

De la tragedie la actor…și-napoi...

Vorbeam data trecută despre Aristotel, primul mare teoretician de teatru din istoria universală. Conform spuselor sale, tragedia conține 6 elemente principale: acțiunea, eroii, dicția, gândul, spectacolul (referindu-se la efectul scenic) și muzica (de fapt, cântul). Ei bine, dintre toate acestea, primele două elemente (acțiunea și eroii) sunt cele mai importante. Lesne de înțeles, în special în ceea ce privește noțiunea de erou / personaj căci, conform și lui Peter Brook, un urmaș peste milenii al lui Aristotel, actul teatral ia naștere doar în momentul în care există cel puțin un om făcând o acțiune, privit de cel puțin un alt om care primește mesajul celui din fața sa. Tot conform ideilor aristotelice, tragedia este o imitație (mimesis), nu a unor oameni, ci a vieții. Și ce are viața mai prețios și mai important dacă nu acțiunea – care, de altfel, este și esența tragediei.

Mai mult decât atât, scopul principal al tragediei este să trezească milă și frică în rândul spectatorilor. Sau ceea ce oamenii de teatru numesc catharsis. (Un termen, din păcate, folosit mult prea des și mult prea incorect în ultimul timp. Acum totul trebuie să fie cathartic. Și nu doar teatrul.) Pentru a analiza cu mai mare atenția această parte a teoriei aristotelice despre tragedie, trebuie menționat, în primul rând, faptul că un autor obișnuit de tragedii antice urmărea să „miște” spectatorii, în sensul în care aceștia trebuiau să părăsească amfiteatrele cel puțin schimbați. Și acum ne întoarcem puțin la discuția despre erou și rolul său în desfășurarea acțiunii. Așa cum deja am spus, eroul este acel tip de personaj ce poate fi cu ușurință denumit și supraom. Și acest lucru provine din faptul că faptele sale depășesc condiția și înțelegerea umană obișnuită. Cu alte cuvinte, îmi este foarte greu mie, ca spectator, să mă imaginez omorându-mi propria mamă doar din dorința de a-mi răzbuna tatăl ucis de soția sa.

                                                                                                         (Aristotel, parintele teoriei despre poezia tragica)

Știu, sună complicat. Însă esența acestui aspect este că eroul tragediei antice trebuie să trezească în sufletul privitorului o frică nemărginită față de propriile sale colțuri întunecate ale sufletului – oare va fi el în stare să acționeze ca Oreste, de exemplu, dacă ar fi pus în aceeași situație-limită? Dar, de asemenea, spectatorul unei tragedii antice trebuie să simtă și o milă nețărmurită față de aceste acțiuni extreme ale eroilor de pe scenă. Iată, deci nașterea catharsisului, acest fenomen cu două tăișuri paradoxale, dar, totuși, complementare – frica și mila.

Și acum, că am stabilit clar o definiție primară a tragediei, datorată geniului teatrului antic, Aristotel, să vorbim puțin despre termenul de actor. Și despre apariția primului actor în teatrul antic. În primul rând, cuvântul, așa cum a parvenit vocabularului contemporan, este derivat din limba latină, din substantivul masculin actor (cu femininul actrix), care provine, la rându-i, din verbul agere (a face, a întreprinde). Există și alternativă provenienței grecești, din substantivul aktor, „cel care îndrumă, care orientează, care conduce”. După părerea mea, ambele proveniențe sunt valabile, căci actorul de astăzi, dintotdeauna și de pretutindeni, întreprinde o acțiune scenică, dar este și conducător al întregii acțiuni a piesei în discuție.

Primul actor a apărut în anul 534 î.Hr., când Thespis a pășit pentru prima oară pe scena Teatrului Dionysus și a rostit o tiradă în fața publicului din amfiteatru. Căci, până în acel moment, poveștile grecești erau exprimate prin cânt și dans, întotdeauna la persoana a treia. În onoarea acestui prim interpret, actorii au fost mai apoi denumiți thespieni. Actorii din perioada Greciei antice jucau în trei tipuri de piese: comedii, tragedii și piese cu satiri. În perioada Romei antice, teatrul a cunoscut o puternică dezvoltare – așa cum s-a întâmplat cu întreaga cultură occidentală – transformându-se în diverse și înfloritoare forme artistice, pornind de la spectacole festive și mergând până la teatrul de stradă, dansuri în pielea goală și spectacole acrobatice.

(Thespis, primul actor din lume)

Iată, deci, cum a început teatrul așa cum îl cunoaștem noi astăzi. Și iată importanța apariției actorului, fără de care acum teatrul ar fi cu totul altceva. Și, pentru a încheia într-o notă particulară, vă ofer un nou citat din nemuritorul Aristotel, referindu-se la poezie (nu ca vers, ci ca tragedie):

„Poezia este mult mai fină și mai filosofică decât istoria; pentru că poezia exprimă universalul, în timp ce istoria exprimă particularul”.

Tudor Sicomas