Acasa

Prolog – Despre spectacol în îndepărtata Antichitate!

O istorie personală a teatrului universal

Prolog – Despre spectacol în îndepărtata Antichitate

prolog

Cât de greu este să vorbești despre teatru. Cât de greu este să vorbești despre istoria teatrului și a spectacolului. Un domeniu atât de vast. S-au scris tomuri enorme pe acest subiect. Și se vor mai scrie încă cel puțin pe atât. Dar ceea ce vreau eu să încerc în perioada următoare nu este decât un demers personal, venit dintr-o dorință intimă de a înțelege mai bine lumea aceasta fascinantă a teatrului, oglindă ușor deformată a realității, care deseori poate ajuta omul să devină OM.

Ca în orice astfel de parcurs istoric, se recomandă a începe cu-nceputul. Ceea ce voi face și eu. Pentru că nu există niciun punct mai benefic decât începutul.Și în cazul teatrului, la început…nu, nu a fost cuvântul. Ci au existat forme spectaculare ritualice. În Antichitatea cea mai îndepărtată ritualuri precum bachanaliile sau altele asemenea, dedicate diverselor zeități, s-au transformat încetul cu încetul în adevărate festinuri ale privirii. Desigur, violențele ce aveau loc în timpul acestor manifestări aproape animalice nu aveau nimic de-a face, la început, cu spectacolul teatral apărut ceva mai târziu. Cu toate acestea, așa-zisele „roluri” pe care și le asumau preoții, preotesele, vestalele marilor temple au reprezentat un punct de start în istoria universală a spectacolului. Vorbim, desigur, de spațiul european. Căci dincolo de granițele continentului nostru drag, istoria teatrului este cu totul alta. Momentan, însă, trebuie să ne ațintim privirea asupra Greciei Antice. Unde bachanaliile menționate și alaiurile dedicate celor mai importanți zei s-au transformat, încetul cu încetul, în bine-cunoscutele spectacole ale teatrului antic. După cum spune preaslăvitul Aristotel, teatrul se diferenția de manifestările sacre despre care am vorbit mai sus, în sensul în care participanții la actul artistic nu erau nevoiți să mărșăluiască sau să bea diverse licori în cinstea vreunei zeități. Cu toate acestea, actul spectacular avea și oarecare similarități cu misterele sacre ale vremii; cu alte cuvinte, teatrul reușea (și reușește încă și în ziua de azi) să aducă purificarea sufletului și vindecarea inimilor bolnave prin intermediul iluziei scenice, theama.

Ei bine, și din toate aceste aspecte, a țâșnit geniul marelui Aristotel, cu a sa Poetică, în care face apologia celebrei (deja) tragedii antice grecești. Pentru filosoful elen, arta este imitație (mimesis). Așadar, cred că acum putem deduce clar de unde provine ideea de „teatru – oglindă a realității”. Să nu considerăm, însă, niciodată, teatrul sau arta ca fiind o oglindă fidelă 100%. Pentru că atât arta teatrală, cât și celelalte forme încearcă să îndrepte diverse tare și erori ale naturii, subliniindu-le, exagerându-le, hiperbolizându-le. Așa se întâmplă și cu marile tragedii antice. În acele texte nu ne întâlnim defel cu personaje, în accepțiunea actuală a termenului. Departe de noi ideea de simplu personaj. Aici, cititorul și spectatorul are de-a face în mod exclusiv cu eroi. Cu alte cuvinte, figuri umane, dar care fac acte și gesturi duse dincolo de limita verosimilului uman. Spre exemplu, Electra și Oreste complotează împotriva propriei mame, pe care o ucid. Antigona încalcă regula cetății impusă de unchiul său, Creon, și își înmormântează unul dintre frați (crima fiind nu doar neascultarea față de conducător, ci și depășirea condiției de femeie – care avea, în acele timpuri, statut aproape animalic, aproape de cel al unui sclav). Și exemplele pot continua. Cu alte cuvinte, ne întâlnim, în teatrul antic, cu oameni aparent asemănători cu mine sau cu voi, dar care își depășesc condițiile umane și acționează într-un mod în care noi, ca privitori, nu vom putea niciodată să o facem.

Spre a nu vă plictisi, voi vorbi data viitoare, mai pe larg, despre marile mituri folosite de tragicii greci în textele lor. Până atunci, însă, vă ofer spre delectare un foarte scurt fragment din atât de citata operă a lui Aristotel, Poetica:

„Epoppea se apropie de tragedie întru atât că este, ca și ea, imitația cu ajutorul cuvintelor a unor oameni aleși; se deosebesc însă prin aceea că metrul de care se slujește epopeea e uniform, iar forma narativă.

Faptul că tragedia năzuiește să se petreacă, pe cât se poate, în limitele unei singure rotiri a soarelui, sau într-un interval ceva mai mare, iar epopeea n-are limită de timp, constituie și el o deosebire, măcar că la început o egală libertate domnea în una ca și în cealaltă”.

Tudor Sicomas

Facebook Comments
wirtten by: Paul Dutu
Creste-te, educa-te si mergi mai departe!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.