Fata din Curcubeu, cu Marcela Motoc, este unul dintre spectacolele pe care le urmaream de multa vreme dar, pe care, din varii motive nu ajungeam sa le vad. Tind sa cred ca faptul ca nu am ajuns sa-l vad pana aseara se datoreaza cumva universului care de-a lungul timpului mi-a scos in cale spectacole cheie, spectacole care m-au marcat intr-un fel sau altul, in momentele in care eram pregatit sa inteleg, sa asimilez si sa rezonez aceste spectacole. Ma refer aici mai cu seama la spectacolele de tip one woman/man show, unde, dupa parerea mea, incarcatura emotionala si trairile sunt la o intensitate mult mai mare.
Fata din Curcubeu, fata aceasta , Marcela Motoc mi s-a lipit efectiv pe suflet si a facut-o, poate, in momentul in care aveam nevoie de o asemenea lectie, o asemenea poveste de viata asumata. Pentru ca asta face fata din Curcubeu , vine in fata noastra cu sinceritate si asumare si ne spune povestea ei de viata. Si o spune intr-un mod demn. O poveste fara indoiala trista, insa, presarata din loc in loc cu amintiri vesele, amintiri pe care nimeni nu i le poate lua.
Marcela transmite emotie pura. Am trait alaturi de ea fiecare secunda a spectacolului, am ras si m-am intristat, am fost acolo. Mi se pare formidabil este modul in care isi bazeaza privirea pe spectactori. Daca intr-un spectacol cu mai multi actori cumva emotia se imparte, sa reusesti sa tii o sala cu sufletul la gura intr-un one woman show mi se pare incredibil.
Fata din Curcubeu este un carusel de emotie pura, un carusel care te plimba prin tot felul de stari, care iti provoaca o stare de bine iar in secunda urmatoare iti ridica un nod in gat, facandu-te sa iti stapanesti cu greu lacrimile.
Fata din Curcubeu m-a invatat sa privesc mai atent la povestea din spatele omului. M-a invatat sa ma opresc din graba care ma caracterizeza, sa ascult si sa privesc lucrurile mai in profunzimea lor. Iar pentru asta trebuie sa-mi scot palaria in fata Marcelei Motoc pentru ceea ce a facut pe scena si a Liei Bugnar pentru text si regie.
Foto: Catalina Flaminzeanu